Pierderea persoanei iubite

Pierderea persoanelor ce ne sunt dragi este una din cauzele ce ne provoaca o durere cu atat mai profunda cu cat perderea aceasta este independent de vointa noastra si totodata o credem ireparabila. Aceasta cauza a durerii atinge atat pe cel bogat cat si pe cel sarac. Ea este o incercare sau o ispasire si o lege comuna. Insa exista consolarea de a putea comunica cu fiintele dragi prin mijloacele pe care le avem la dispozitie, astepatand sa capatam altele mai directe si mai accesibile simturilor noastre.

Multe persoane privesc comunicarile cu lumea cealalta ca o profanare. Nu poate fi vorba de profanare daca exista reculegere si cand evocarea se face cu respect si buna-cuviinta; ceea ce o probeaza este faptul ca spiritele ce ne iubesc vin cu placere. Ele sunt fericite datorita amintirii noastre si pentru ca se vor intretine cu noi. Ar fi fost o profanare daca in toate acestea ar exista usurinta.

Posibilitatea de a intra in comunicare cu spiritele este o consolare foarte placuta, deoarece ne procura mijlocul de a ne intretine cu parintii si prietenii nostri care au parasit pamantul inaintea noastra. Prin evocare, le apropiem de noi, ele sunt alaturi de noi, ne inteleg si ne raspund - nu mai exista, ca sa spunem asa, o separatie intre ele si noi. Ele ne ajuta cu sfaturile lor, ne marturisesc dragostea lor si multumirea incercata de amintirea noastra. Pentru noi este o bucurie de a le sti fericite, de a afla chiar de la ele detaliile noii lor existente si de a obtine siguranta ca le vom intalni.

Spiritele sunt afectate de durerile neconsolate pe care noi, ca supravietuitori le incercam. El este sensibil la amintirea si la regretele celor pe care i-a iubit, dar o durere nesfarsita si neconsolata il afecteaza in mod penibil, deoarece vede in aceasta durere excesiva o lipsa de credinta in viitor si de incredere in Dumnezeu si, in consecinta, un obstacol pentru avansare si, poate, pentru reintalnire.

Spiritul fiind mai fericit decat pe pamant, a regreta viata lui trecuta inseamna a regreta fericirea lui prezenta. Doi prieteni sunt facuti prizonieri si inchisi in aceeasi carcera; pentru ambii trebuie sa soseasca o zi a libertatii, dar unul o obtine mai repede. Ar fi oare de inteles supararea celui ramas inchis pentru faptul ca prietenul sau a fost eliberat inaintea sa? Nu ar fi mai mult egoism decat afectiune din partea sa dorinta de a-si imparti captivitatea si suferintele o perioada de timp tot atat de lunga? Aceeasi situatie cu doua fiinte ce se iubesc pe pamant; cel ce pleaca primul este primul eliberat si trebuie sa-l felicitam pentru aceasta, asteptand cu rabdare momentul cand vom pleca noi insine.

Alta comparatie pe acest subiect: avem un prieten care, in comparatie cu noi, se afla intr-o situatie grea - sanatatea sau interesul - ii impun sa plece intr-o alta tara unde considera ca-i va fi mai bine din toate punctele de vedere. Nu va fi alaturi de noi o perioada de timp dar vom putea coresponda cu el. Separarea nu va fi decat fizica. Ne vom simti oare separati de distanta creata intre noi, de vreme ce ste pentru binele lui?

Doctrina spiritista, prin probele evidente date noua despre viata viitoare, despre prezenta in jurul nostru a celor pe care i-am iubit, despre afectiunea si solicitudinea lor, prin relatiile cu aceste spirite, datorita ei, ne ofera o suprema alinare la una dintre adevaratele cauze ale durerii. Cu spiritismul exista mai putina singuratate, mai putin abandon. Omul cel mai izolat are intotdeauna prieteni in jurul lui cu care se poate intretine. Noi suportam cu neliniste framantarile vietii; ni se par atat de intolerabile incat nu intelegem cum de le putem indura; si totusi, daca le-am suportat cu curaj, daca ne-am impus tacerea fara murmur, ne vom felicita cand vom fi in afara acestei inchisori terestre, asa cum cel care sufera rabdator se felicia, atunci cand este vindecat, de a fi suportat cu resemnare un tratament dureros.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)