Lumea subpamanteana

Poate că Jules Vernes n-a fost un vizionar doar în ce priveşte evoluţia tehnologiei, apropo de submarine sau de zborul pe Lună, şi poate că prolificul scriitor a avut dreptate şi-n privinţa posibilei călătorii spre centrul Pământului. Bine-bine, vor spune majoritatea celor convinşi că miezul Terrei este o rocă doldora de minerale, de ce-am sfredeli scoarţa terestră? Doar pentru a da peste pietre? Ei bine, sunt voci care susţin că, de fapt, Pământul este... gol în mijloc, mai exact găzduieşte în interior o altă lume, cu propriul soare şi propria atmosferă, lume în care s-ar fi retras atlanţii, lemurienii şi alte asemenea populaţii mitice. 

O fotografie recenta a Polului Nord, aflata in custodia NASA, si transmisa de unul dintre numerosii sateliti circumterestri, a resuscitat interesul geofizicienilor. Si nu numai. In aceasta imagine se poate observa lesne, in zona Polului Nord magnetic, o suprafata care nu este acoperita de gheata calotei glaciare, cum ar fi fost normal . Pe o raza de aproximativ 300 de km (deci, pe o arie cam de marimea Romaniei) se intrezareste pamant – si inca destul de fertil. Poza, daca nu e vorba de o “fata morgana” cosmica, ar fi suficienta pentru a innebuni un savant. Si asta, pentru ca si un elev din ciclul elementar stie ca sub calota glaciara de la Polul Nord nu se afla nimic altceva decat apa, fapt confirmat si de traseele submarinelor, care trec frecvent prin acea zona. Si atunci, ce ar putea fi pata aceea de “pamant” din inima gheturilor arctice?, s-au intrebat cei de la NASA. 

Pentru a elucida misterul, acestia au comandat satelitului o noua fotografie, facuta de data asta dupa inca o rotatie circumterestra si dintr-un alt unghi. Inca o data, pata s-a incapatanat sa apara in dreptul Polului Nord magnetic. Primul gand a fost ca e vorba de un fenomen de natura magnetica, ca ar putea exista o perturbare atmosferica datorata acestui camp. Numai ca ipoteza a fost spulberata de cercetatorii NASA din domeniul campurilor electromagnetice: “Cel mai cunoscut efect, cel al aurorei boreale, se manifesta in cu totul alt mod si jocul luminilor celeste apare in alt fel pe o fotografie din satelit. In mod cert, pata aceea se afla la sol si nu in aer”, a spus Robert Fishermann, sef al Laboratorului de Studiu a Campului Magnetic Terestru.  

 

Ipoteza Halley

Cum era de asteptat, fotografia a scos de la naftalina o serie intreaga de teorii, care mai de care mai nastrusnice. Cea care a razbatut prima a fost “Ipoteza Halley”, cea a descoperitorului cometei cu acelasi nume. Conform ei, in zonele Polului Nord si Polului Sud exista deschideri uriase care conduc catre interiorul Terrei. Mai mult, ca Pamantul ar fi gol pe dinauntru si ca ar fi posibil ca aici sa se dezvolte o alta civilizatie umana, poate superioara celei de la suprafata.  

Varianta Byrd 

Geofizicenii, insa, au parut a fi mult mai interesati de o alta varianta, ale carei radacini se afla pe undeva prin anul 1926. Mai precis, in luna mai a acelui an, amiralul Richard E. Byrd a devenit primul om care a zburat pe deasupra Polului Nord. Intr-un interviu pe care l-a acordat in 1947, Byrd declara ca la 2300 de mile dincolo de Polul Nord a intalnit o zona cu clima foarte calda, cu vegetatie, cu munti, lacuri si rauri. Byrd, un explorator celebru, mai presus de orice banuiala, si-a notat foarte precis in jurnal despre ceea ce a intalnit in aceasta zona. “Oamenii care locuiesc aici comunica prin telepatie. De fapt, ei nu traiesc la suprafata. Sub pamant, la cateva mile adancime exista un oras foarte mare, cu milioane de locuitori, care oras se numeste Agartha. Exista sub pamant mai multe orase, in mai multe parti ale globului, dar Agartha este cel mai important dintre ele.”, scria Byrd in jurnalul sau secret.  

Byrd a primit recunostinta Guvernului SUA Amiralul Richard E. Byrd s-a nascut la 25 octombrie 1888 la Winchester, in Virginia. A invatat sa piloteze avioane intre 1916-1917, la Pensacola. In mai 1926 devine primul om care a zburat deasupra Polului Nord, iar in noiembrie 1929, primul om care a zburat deasupra Polului Sud. Intre 1928-1955 a facut 11 expeditii geografice la poli. Pe data de 19 februarie 1947 a plecat spre Polul Nord pentru a fotografia aurora boreala. Vazand ca nu se intoarce, cei din baza l-au dat disparut. Byrd a revenit la 11 martie 1947 si a descris “Pamantul de dincolo de Pol-Agartha”. Ca o coincidenta, amiralul Richard E. Byrd avea sa moara exact dupa 10 ani, la 11 martie 1957. A fost ridicat la rangul de amiral in 1950, iar in 1952 a primit Medalia de Onoare din partea Guvernului SUA. De asemenea, unul dintre crucisatoarele Flotei SUA a fost botezat cu numele lui. Asadar, e exclus ca Byrd sa fi fost doar un nebun care sa fi avut halucinatii la Polul Nord. 

*

Aceasta este o transcriere a jurnalului aflata pe o banda audio, obtinuta de la "Hollow Earth Society" din Australia:
 

"Trebuie sa scriu aceste randuri in secret si fara lumina. Este vorba despre zborul meu in Arctica din 19 februarie 1947. Exista situatii cand omul trebuie sa accepte ascunderea adevarului. Nu am libertatea de a face cunoscuta urmatoarea relatare pe care o scriu acum. Probabil ca nu va ajunge niciodata la ochii publicului, dar eu trebuie sa-mi fac datoria pentru ca cineva sa poata citi aceste randuri, atunci cand va veni timpul. Sa speram ca lacomia unora care-i exploateaza pe ceilalti nu va sta in calea adevarului" - Jurnal de bord - tabara arctica,19 februarie 1947."

"Dedesubt, peste tot numai gheaţă şi zăpadă. Am observat o uşoară coloraţie spre galben. Este dispersată după un model liniar. Modific direcţia de zbor pentru a observa mai bine această coloraţie. Există de asemenea şi o nuanţă roşu-purpurie a gheţurilor. Am încercuit această zonă de două ori şi am revenit la direcţia iniţială. Am verificat din nou poziţia avionului la tabara de bază. Am transmis mai departe îngrijorarea mea în legătură cu ciudatele nuanţe ale zăpezii de sub mine. Atât compasul magnetic cât şi giroscopul încep să tremure şi să se zdruncine. Nu mai putem să ne conducem după aparatele de zbor. Măsor direcţia folosind compasul optic (după soare) şi totul pare în regulă. Manetele de control răspund foarte greu la comenzi, se mişcă foarte încet. Nu se mai văd însă gheţuri. În depărtare se disting munţi. Au trecut 29 de minute de zbor şi acum se văd foarte clar munţii, nu este o iluzie. Nu am mai văzut astfel de munţi, sunt foarte mici. Schimb altitudinea la 900 metri. Întâlnesc iarăşi turbulenţe puternice. Trecem peste micii munţi şi continuăm spre nord. Dincolo de munţi se vede un mic râu. O vale prin mijlocul căreia curge un râu. Nu ar trebui să existe aici nici-o vale înverzită. E ceva anormal în toată povestea asta. Ar trebui să vedem numai gheaţă şi zăpadă. Din lateral se văd păduri pe versanţii munţilor. Instrumentele au luat-o razna. Giroscopul se învârte înainte şi înapoi fără nici-o regulă. Reduc altitudinea la 425 de metri şi fac un scurt viraj la stânga ca să văd mai bine valea de sub mine. Este verde şi are iarbă deasă. Lumina de aici pare diferită. Nu se mai vede soarele. Mai facem un viraj la stânga şi punem ochii pe un fel de animal mare aflat în vale. Pare că este un elefant. Ba nu, seamănă mai mult cu un mamut. Este incredibil, şi totuşi se află chiar aici. Reduc altitudinea la 300 de metri şi iau binoclul ca să vad mai bine animalul. E clar - un mamut. Raportez acest lucru la tabăra de bază. Dau peste şi mai multe dealuri înverzite. Termometrul exterior indică o temperatură de 23 grade Celsius. Ne continuăm zborul. Acum sistemele de navigare par în regulă. Nu pot să cred! Dau să contactez tabăra de bază. Aparatul radio nu funcţionează. Peisajul este mult prea nivelat decât în mod normal. În faţa vedem ceea ce pare un oraş! Este imposibil!!! Avionul pare foarte uşor şi se clatină. Sistemul de navigare refuză să funcţioneze. Dumnezeule, din lateral şi din spate se apropie nave ciudate! Au forma de disc şi parca radiază ceva din ele. Sunt atat de aproape încât le văd însemnele!"."Este un tip de swastika. Fantastic! Unde ne aflăm de fapt? Ce s-a întâmplat? Încă o dată verific sistemul de navigare. Nu răspunde nici acum. Suntem prinşi într-un fel de "plasă" invizibilă. Din aparatul de radio se aud pocnete şi apoi se aude o voce în engleză cu un uşor accent nordic sau germanic. Mesajul este: "Bine ai venit Amirale, pe domeniul nostru. Te vom ateriza în exact şapte minute. Relaxează-te, eşti pe mâini bune".""Îmi dau seama că motoarele avionului nostru s-au oprit. Avionul este controlat din afară şi acum ia un viraj. Acum începe faza de aterizare şi avionul coboară ca şi cum ar fi într-un lift invizibil. La atingerea solului avionul abia tresare. Fac o ultima însemnare în jurnalul acesta de bord. Se apropie de avion câţiva bărbaţi. Sunt înalţi şi au părul blond. În depărtare se vede un oraş din care pulsează raze de lumina de culorile curcubeului.""Nu ştiu ce se va întâmpla acum, dar nu văd nici-un fel de arme la cei care se apropie de noi. Aud o voce care îmi spune pe nume (cu accent german) şi-mi cere să deschid trapa avionului. Mă conformez."

Aici se termină jurnalul amiralului Byrd. Ceea ce urmează reiese din povestirile amiralul Byrd  pentru că nu a mai scris în jurnal restul experienţei sale - şi veţi vedea de ce. Pe scurt, iată ce s-a mai întâmplat în continuare:

Byrd şi ajutorul său de radiocomunicaţii, care se află cu el în avion, au fost luaţi şi duşi spre oraşul luminos care părea că este făcut din cristal. La sosire, cei doi sunt separaţi iar Byrd este luat pentru a se întâlni cu "Stăpânul" care l-a informat că a ajuns în "lumea dinăuntru" şi că să nu-i fie frică - mai târziu îl vor duce înapoi la suprafaţa planetei. "Stăpânul" i-a declarat lui Byrd: "Ne-aţi trezit interesul atunci când aţi detonat primele explozii atomice de la Hiroshima şi Nagasaki în Japonia. Chiar în acele momente alarmante ne-am trimis vehiculele zburatoare (flugelrads - germ.) la suprafaţa planetei ca să vedem ce aţi făcut." A continuat să vorbească despre 1945 şi a spus că au încercat să se întâlneasca cu americanii dar au fost întâmpinaţi cu ostilitate. De fiecare dată cand încercau, americanii trăgeau în ei şi le atacau vehiculele. "Stăpânul" a explicat ca "nu avem nici-un viitor dacă vom continua cu nebunia atomică... şi că nu există nici-un răspuns în armele noastre, nici certitudini în ştiinţa noastră şi că atunci când se va declanşa războiul cel mare, nu va mai exista nici-o floare pe pământ iar toate oraşele omului vor fi nivelate, totul într-un imens haos." După aceasta discuţie despre cataclismele generate de om, Byrd şi-a luat rămas-bun de la "Stăpân" şi s-a întors la avion împreuna cu ajutorul său. Imediat au fost duşi la suprafaţa planetei în acelaşi mod în care au fost aduşi. Ei aveau însă un mesaj de avertizare foarte clar despre calea omenirii. Un mesaj pentru noi.

 

 La intoarcerea in SUa, Byrd a descris (ca la orice misiune) ceea ce s-a intamplat pe parcurs si a adaugat injurnalul sau ceea ce urmeaza:

 " Tocmai m-am întâlnit cu o echipă de la Pentagon. Mi-am prezentat descoperirea şi mesajul primit de la "Stăpân". Totul s-a înregistrat. Ei l-au contactat pe Preşedinte. Sunt reţinut acum de câteva ore. Mai exact şase ore şi 39 de minute. Sunt anchetat intens de către forţe ostile şi o echipă medicală. E un coşmar. Sunt încarcerat sub strictă supraveghere conform celor mai înalte regulamente de siguranţă internaţionala ale SUA. Am primit ordin să nu divulg nimic din mesajul primit de la "Stăpân". Incredibil! Mi s-a reamintit că sunt militar şi că trebuie să mă supun ordinelor."24 decembrie 1956"Ultimii ani de după 1947 nu au fost deloc buni. Aceasta este ultima însemnare în acest jurnal. În încheiere trebuie să spun că în toţi aceşti ani am păstrat secret mesajul pe care l-am primit aşa cum s-a ordonat, deşi a fost împotriva valorilor şi moralei mele. Acum presimt venirea unei lungi nopţi pentru mine, dar acest secret nu va muri odată cu mine, ci va triumfa, aşa cum adevărul triumfă totdeauna. Este singura speranţă pentru omenire. Am văzut cu ochii mei şi m-a făcut să devin liber. Mi-am făcut datoria faţă de acest monstruos complex militaro-industrial. De acum încolo lunga noapte despre adevărul Arcticii va lua sfârşit, soarele strălucitor al adevărului va răsări din nou, iar toti cei care se află în întuneric vor eşua în planurile lor. Pentru că am vazut cu ochii mei acel tărâm de dincolo de poli, centrul marelui necunoscut".
Amiralul Richard E. Byrd, Marina Statelor Unite.

Un fost agent CIA confirma 

Aceste file din jurnalul exploratorului au fost date publicitatii de Virgil Armstrong, fost agent CIA. Armstrong sustine ca Byrd a locuit in Agartha vreme de aproape o luna si ca descrie civilizatia subterana ca “fiindu-ne net superioara noua”. Fostul agent CIA a adaugat ca imediat dupa descoperirea jurnalului lui Byrd, filele referitoare la Agartha au fost declarate secret de serviciu si s-a dispus ca in zona intrarii in orasul subteran sa fie amplasate baze militare americane care sa nu lase sub nici o forma intrusii sa patrunda. Tot Armstrong a mai dezvaluit ca Guvernul SUA a stabilit relatii cu Marele Consiliu al Agarthei. Mai mult ca farfuriile zburatoare care apar pe cerul planetei sunt mijloace de transport ale locuitorilor lumii subterane, iar o parte din tehnologia de fabricare a lor a fost dezvaluita Pentagonului, “avionul invizibil fiind o urmare a acestor cunostinte avansate".

 Secretul nemuririi 
 

Agentul Armstrong a mai dezvaluit cateva elemente ale jurnalului lui Byrd: “Amiralul descrie pe larg ca in orasele subterane locuiesc oameni cu trasaturi delicate, care au mii de ani de viata, dar care varsta nu le marcheaza trasaturile. Cei din Agartha cunosc secretul nemuririi trupului. Dupa ce considera ca au trait destul, ei sunt cei care-si aleg momentul cand sa se retraga din viata. Femeile lor nasc doar o data, sau de doua ori indelungul vietii, iar gestatia dureaza doar trei luni. Ele nasc in temple, in bazine speciale cu apa. Nasterea are loc fara dureri.”            

 

Razboiul atlanto-lemurian

     

Jurnalul lui Byrd despre Agartha nu este singura lucrare care pomeneste despre orasele subterane. De-a lungul timpului au existat foarte multe marturii despre viata de sub scoarta terestra. Exista si alte documente, gravuri, ba chiar sculpturi foarte vechi care descriu Agartha. Astfel, se spune ca, sub pamant, pe intreg globul exista cam 100 de orase, dintre care cel mai mare este Agartha. Lumea subterana este cunoscuta ca Shamballa. Locuitorii acestei lumi, spun documentele, au parasit lumea de la suprafata acum 100.000 de ani, in urma catastrofalului razboi dintre atlanti si lemurieni, cele doua mari civilizatii care stapaneau Pamantul. Razboiul ar fi descris in cele doua lucrari Ramayana si Mahabharata. In urma acestui razboi, datorita armelor foarte puternice folosite, ar fi rezultat zone desertice ca Sahara, Gobi, pustietatile din Australia si SUA, locuri unde ar fi fost aglomerarile urbane ale atlantilor si lemurienilor. Atmosfera la suprafata era de nerespirat, asa ca supravietuitorii conflictului s-au retras sub pamant. Conform acestor teorii, oamenii de la suprafata ar fi urmasii celor care au refuzat sa se retraga in orasele subterane si care, intre timp, s-au salbaticit.            

       

Dar iata care ar fi, conform documentelor secrete, cele mai puternice orase subterane: POSID – primul refugiu al atlantilor, cu intrare in zona Matto-Grosso, cu populatie de 1,3 milioane de locuitori; SHONSHE – refugiul uigurilor, o ramura a lemurienilor, intrare in Himalaya, 3,5 milioane locuitori; RAMA – langa Jaipur, in India, 1 milion de locuitori; SHINGWA – la granita dintre China si Mongolia, cu 1,5 milioane de locuitori; TELOS – langa Mount Lassen, California, cu 1,5 milioane locuitori. Orasele se afla la adancimi variind intre 1,5 si 2 mile sub scoarta terestra. Ce mai spune Armstrong: “Atlantii se inteleg prin telepatie, iar lemurienii vorbesc o limba – maru – care e radacina comuna a sanscritei si ebraicii. Acum, cele doua civilizatii traiesc in pace si armonie. Ele sunt conduse de un Consiliu Suprem, format din 12 persoane, 6 barbati si 6 femei. Orasele sunt luminate artificial si au o atmosfera controlata, mult mai pura decat cea la suprafata. Aglomerarile urbane sunt structurate pe mai multe niveluri. Locuitorii din subteran se deplaseaza intre orase cu ajutorul unor vehicule de mare viteza (aproximativ 3000 de mile pe ora), care plutesc.”   Ramane de vazut ce-i adevarat din toate acestea, oamenii de stiinta considerand ca fotografia luata din satelit ar fi un prim pas pentru aflarea adevarului.   

Multe popoare păstrează încă în folclor legende despre fiinţe din interiorul Pământului, aşa cum este cazul marilor insule paradisiace din nord prezente în obiceiurile populare scandinave, sau al poveştilor despre elfi, troli, pitici şi giganţi din folclorul Rusiei şi al eschimoşilor. Toate astea ne arată faptul că ideea unui Pământ gol nu este deloc nouă. În anul 1909, ghizii eschimoşi folosiţi de amiralul Peary în expediţia sa credeau că scopul călătoriei era descoperirea "marelui popor" din nord, din care ei s-au format. Există nenumărate anomalii sau situaţii ciudate în toate înregistrările primilor exploratori care s-au aventurat în Arctica sau Antarctica.

Majoritatea celor care au pornit spre nord, în secolul 19, descriu mări de apă dulce şi o climă mai caldă cu temperaturi obişnuite, pe măsură ce înaintau spre pol. De asemenea, se fac referiri la nori de praf, zone intinse de zăpadă în care au găsit polen, păsări şi animale care migrează spre nord pentru iarnă, iar în blocurile de gheaţă au găsit vegetaţie şi chiar mamifere - considerate dispărute (cum este mamutul) - îngheţate. Chiar şi aisbergurile sunt anomalii pentru că sunt făcute din apă dulce în zone în care cantitatea de precipitaţii este sub 5 cm anual. Descoperirile făcute de dr. Frederick Cook şi amiralul Peary în 1908 şi 1909 au fost considerate neconcludente. Nu s-a putut demonstra că vreunul dintre ei au ajuns la polul nord. Aşa cum afirmă dr. Raymond Bernard în cartea sa "Pământul gol", o asemenea confirmare este cu adevărat imposibilă. Este deja cunoscut pentru toată lumeă că polii magnetici nu coincid cu polii geografici. Dacă Pământul ar fi plin, atunci aceştia ar coincide.    

Aceasta diferenţiere evidentă între polii magnetici şi cei geografici nu poate fi explicată de modelul Pământului plin, ca o sferă solidă. Explicaţia devine însă clară dacă avem în vedere existenţa deschiderilor polare (adevărate găuri în crusta planetei) care fac posibilă poziţionarea polilor magnetici undeva spre marginea acestor deschideri, aşa cum este în realitate. În imaginea de mai jos (realizată de satelitul ESSA-7 la 23 noiembrie 1968) se vede foarte clar deschiderea de la Polul Nord (în centrul imaginii). Bernard afirmă că motivul pentru care nimeni nu a ajuns până acum la polul nord sau sud este unul simplu. "Polii magnetici şi cei geografici nu coincid pentru că polii geografici se afla "în spaţiu" şi nu pe suprafaţa planetei".  

surse: 2012en, Top-Secret, Independent