Cântăreşte cam 1400 g, însă este atât de compact încât conţine mai multe conexiuni decât numărul de stele din universul cunoscut. Dacă ceva este considerat magic, atunci este acest microunivers. Controlează simultan atât de multe sarcini, încât cele mai performante calculatoare s-ar simţi ruşinate. Transformă lumina în imagini uşor de recunoscut, traduce sunetele în limbaj şi le dă un sens. Şi printr-o extraordinară transformare magică, face din biologie o experienţă a minţii. Acest vrăjitor este, bineînţeles, … creierul vostru.
Cercetătorii care studiază creierul au stabilit suficient de corect, că noi folosim doar o mică parte din imensul său potenţial. Compar asta cu a avea o cameră video performantă cu sunet stereo, pe care o folosim doar pentru poze. Există diferite motive pentru folosirea abilitaţilor noastre “la mai puţin decât optimul”. În primul rând este vorba despre modul în care suntem educaţi.
Educaţia Limitării
Metodele noastre curente de educaţie sunt încă bazate în mare parte pe cele din perioada industrială: citire, scriere şi aritmetică. Din păcate, această modalitate de educaţie nu pregăteşte copii pentru cererile secolului al-XXI-lea, nici nu stimulează potenţialul nefolosit al creierului. Ştiţi, creierul nostru nu activează noi celule cerebrale până când nu apare un stimul, fie din mediul intern, fie din cel extern. Cercetarea arată clar că perioada critică pentru dezvoltarea creierului este în primii doi ani de viaţă, urmată de o a doua perioadă de cinci ani. Şi totuşi, majoritatea copiilor sunt lăsaţi singuri pe parcursul acestor perioade critice pentru formarea sistemului lor nervos. Apoi, aceşti copii intră într-un sistem educaţional depăşit care înăbuşă curiozitatea şi descurajează gândirea independentă. Cei mai mulţi dintre noi sunt produsul unei astfel de “educaţii”. Iar rezultatul este că noi folosim mai puţin de 10% din potenţialul creierului nostru. Mai există un alt motiv pentru care noi folosim atât de puţin din puterea potenţială a creierului nostru.
Corpul Calos
Din punct de vedere neurologic, creierul nostru este împărţit în două. Într-un mod cumva foarte real, noi avem două creiere în capetele noastre. Şi aceste două creiere experimentează lumea în moduri foarte diferite. În timp ce una dintre părţile creierului poate să vorbească, cealaltă este mută.
Emisfera stângă (pentru majoritatea oamenilor) este verbală. Vorbeşte. Creează şi interpretează limbajul. Îndeplineşte această minunată funcţie prin intermediul a două mici zone de aglomerări de neuroni din neocortex. Aceste zone se află în partea stângă a capului, în jurul urechii. Dacă aceste zone sunt lezate, omul poate să-şi piardă abilitatea de a vorbi şi/sau de a înţelege limbajul. De asemenea, partea stângă, percepe lumea într-un mod logic, secvenţial. Îi place să aibă totul pus la locul lui.
Însă partea dreaptă a neocortexului vede lucrurile diferit. În primul rând nu vorbeşte. În al doilea rând nu este în mod specific logică. Se simte confortabil cu paradoxurile – zonele gri ale experienţei. Lucrurile ce nu sunt secvenţiale îi sunt la îndemână. Poate să descopere tipare ascunse în lucruri care par nelalocul lor. În stări normale de funcţionare, există un anumit nivel de coordonare între cele două parţi. Şi ceea ce ne permite nouă să coordonăm aceste două lumi de percepţii într-una singură, completă, este un fascicol gros de fibre nervoase, aflat în zona centrală a creierului, numit corpul calos. Cu cât există mai multe conexiuni posibile în corpul calos, cu atât există mai multă comunicare între cele două emisfere. Iar co-ordonarea între cele două emisfere permite omului să gândească simultan atât cognitiv cât şi intuitiv.
Există motive foarte practice pentru folosirea ambelor emisfere. Prin anii ‘60, un angajat al unei companii de ceasuri elveţiene a descoperit o nouă modalitate de măsurare a timpului – ceasul digital. Încântat, el a arătat invenţia superiorilor săi. Aceştia au refuzat-o. “Ăsta nu e ceas”, au spus ei. “Nici măcar nu are părţi care se mişcă”. Viziunea lor limitată a fost generată de dominaţia emisferei stângi. Ei nu puteau vedea în afara cutiei lor. Ceasul digital depăşea prea mult tiparul a ceea ce ei se aşteptau să vadă. O companie mică numită “Texas Instruments” a folosit patentul şi restul este istorie. Elveţia nu mai este capitala ceasurilor lumii.
Pe măsură ce pătrundem într-o lume din ce în ce mai complexă, vom avea nevoie să dezvoltăm o inteligenţă şi o creativitate mai mare pentru a-i face faţă. Încă din anii 80 am fost implicat în folosirea sunetului şi a stărilor modificate de conştienţă, pentru creşterea activităţii creierului şi a inteligenţei. Am fondat “Cercetarea Acustică a Creierului” şi am creat o serie de casete audio numite Gimnastica Minţii. Sunt folosite şi astăzi de sute de oameni pentru creşterea performanţei creierului. Continuând să explorez folosirea stărilor modificate de conştiinţă pentru creşterea inteligenţei şi a creativităţii, am fost surprins de similitudinile dintre experienţele oamenilor. Era obişnuita o descriere a unui fel de conexiune între ei şi viaţă în general. Unii chiar au folosit fraza “plasa vieţii”, ca şi cum toate fiinţele erau cumva interconectate în moduri care sfidau gândirea logică. Desigur, astfel de introspecţii au fost împărtăşite de-a lungul timpului de mulţi mistici şi “exploratori ai minţii”, inclusiv de popoarele indigene. Privind descrierile lăsate de aceşti exploratori ai minţii, se vede clar acest lucru. În timp ce descrierea mistică a interconexiunii are o istorie lungă, de mii şi mii de ani, descrierea ştiinţifică a interconexiunii s-a născut doar în ultimii treizeci sau patruzeci de ani. A luat naştere din ştiinţa holografiei şi se face referire la ea ca la Universul Holografic.
Enigma holografică
Astăzi hologramele sunt chiar comune, dar în 1970, când am văzut prima hologramă în San Francisco, ele erau foarte rare. Îmi aduc aminte că am păşit în sala mica şi întunecoasă a Galeriei de Artă “Haight Holo” şi mintea mea era uimită. Fotografiile păreau că plutesc în aer, în afara ramelor. Mergând în jurul acestor apariţii stranii, puteam să privesc în secţiunile imaginilor şi să văd lucruri pe care nu le-aşi fi văzut niciodată într-o fotografie obişnuită. Intrigat, am început să studiez fizica hologramelor. O lume ilogică şi fascinantă a ieşit la iveală. Pe cât de bizar ar părea, se poate tăia orice parte din hologramă, iar în acest fragment se poate vedea întreaga imagine! Cum se poate asta? Ştiţi, hologramele sunt făcute expunând un film la fascicole laser, care sunt alcătuite din lumină coerentă. Fiecare foton este aliniat cu toţi ceilalţi fotoni. Acest lucru este foarte diferit de lumina obişnuită, în care fotonii sunt mult mai dispersaţi, dezordonaţi. Ca să spunem aşa, fiecare foton ascultă de propriul ritm. Dar în fascicolele laser există doar un singur ritm şi toţi fotonii urmează aceeaşi direcţie şi frecvenţă. Metodologia folosită în crearea hologramelor nu ne preocupă pe noi aici, aşa că nu voi intra în amănunte. În plus, multora nu le pasă. Le place doar să privească la fotografiile stranii.
Acum, aşa cum am spus, se poate tăia orice parte şi în micul fragment se poate vedea întreaga hologramă. Fiecare fragment de hologramă poartă întreaga imagine. O altă modalitate de a spune asta este că macrocosmosul pozei este menţinut în microcosmosul fiecărei părţi. Aceasta începe să semene din ce în ce mai mult cu descrierea misticilor. Când o persoană intră profund în stări modificate de conştienţă, adesea apare o experienţă universală de interconexiune. Şi asta pare că se petrece independent de contextul (sau dogma) preferat de acea persoană.
O întâlnire în parc
Îmi amintesc o întâlnire neaşteptată cu universul holografic pe când aveam douăzeci de ani. Mă plimbam într-un parc aproape de casa mea. Era în amurg şi eram copleşit de o stare profundă de calm. Nici până astăzi nu ştiu ce a declanşat-o. Tocmai terminasem de învăţat pentru una din materiile pentru facultate şi mă hotărâsem să fac o plimbare prin parc. Pe când urcam un mic deal, am văzut un şir de maşini pe strada de jos. Farurile din faţă erau aprinse şi în lumina crepusculară semăna cu un brad de Crăciun mişcător.
Brusc am putut să-i simt pe şoferi într-un fel care sfida logica. Le-am simţit speranţele, dorinţele, visurile, fricile lor. Mulţi se întorceau acasă după slujbă. Pe unii îi aşteptau nişte case goale, pe alţii familiile lor. Inima îmi era plină de imensitatea percepţiei şi am observat că aerul era umplut de un fel de energie. Acest tip de experienţă era nou pentru mine, cel de atunci şi nu aveam un limbaj pentru a îl descriere. Dar am simţit ca iubirea. Am simţit ca şi cum fiecare atom din lume strălucea de iubire şi într-un fel inexplicabil, acea iubire încerca să ajungă la toţi, la toate fiinţele. Ajungea la mine, la străinii ce-şi conduceau maşinile spre casă, la pasările din copaci, chiar şi la şoarecii din iarbă sau la greierii ce cântau în amurg. A durat cam o oră. Apoi sentimentul interconexiunii a început să dispară. M-am plimbat către casă, cuprins încă de starea de pace de la care pornise tot. Dar mintea mea se întreba: Cum se putea ca ceva ca iubirea să existe chiar în atomii universului?
Mă gândeam la asta când am ajuns la un prag foarte ciudat. Stăteam în întuneric sub o mare ramură a unui stejar. Cealaltă parte a copacului era luminată de un felinar. Eu eram în întuneric iar cealaltă parte în lumină. Momentul era ciudat, ca şi cum lumea aceasta şi cea mitică s-au întâlnit temporar. Pe când treceam din întuneric spre lumină, am auzit în mod distinct o voce care-mi spunea: “Nu te mai poţi întoarce niciodată.” Am împietrit. M-am uitat să văd dacă era cineva lângă mine, deoarece vocea era foarte reală. Nu era nimeni. Am mers tăcut către casă.
De-atunci am ajuns să înţeleg că acea stranie iubire atotcuprinzătoare este reală. Grecii antici îi spuneau “agape” sau iubire divină. Emană continuu către toate fiinţele din fiecare colţ al universului. Pentru cei ce au ochi să vadă, poate fi văzută. Pentru cei ce au urechi să audă, poate fi auzită. Dar majoritatea dintre noi nu intră niciodată în stările profunde de conştienţă unde poate fi experimentată direct. Să clarific! Ultimul paragraf este părerea mea, bazată pe treizeci şi ceva de ani de experienţă personală cu stările modificate de conştiinţă. Ca un explorator al conştiinţei, aceasta este experienţa şi credinţa mea. Dar este doar o credinţă. Se întâmplă să fie împărtăşită şi de alţi Argonauţi ai Minţii, dar în mod sigur nu este un fapt ştiinţific sau nici măcar o premisă. Nu există nici o modalitate de a măsura iubirea. Dar măsurarea este standardul ştiinţei, fără cuantificare nu există cercetare ştiinţifică. Am subliniat acest punct deoarece sunt pe un teren mişcător. Creez o punte între lumea ştiinţifică şi lumea mistică. Cred că ştiinţa şi misticismul se vor uni într-o zi, dar metodele lor sunt atât de diferite, încât e nevoie de un nou tip de abordare, decât cel obişnuit. Dar indiferent de modul în care va arata în final sinteza dintre ştiinţă şi misticism, cred că putem privi unele teritorii comune.
Experienţa mea menţionată mai sus, a fost o clasică întâlnire mistică. A fost relatată de practicienii fiecărei tradiţii spirituale de pe planetă. Chiar dacă descrierile sunt adesea destul de diferite, introspecţiile esenţiale ale acestor tradiţii diverse sunt aceleaşi – există o interconexiune esenţială între viaţă şi cosmos. Felul în care ea este interpretată variază în funcţie de tradiţia spirituală, dar interconexiunea apare în toate tipurile de experienţe mistice.
În cartea sa “Universul Holografic”, Michael Talbot discută bazele ştiinţifice ale acestui tip de experienţă mistică. Este o carte importantă şi o recomand călduros tuturor celor interesaţi de aceste lucruri. Dacă teoria este adevărată, noi toţi facem parte din holograma universală, o parte indispensabilă din puzzle-ul cosmic. Întregul cosmos se află în interiorul nostru, nu numai pentru ca suntem parte din holograma universală, ci şi pentru că suntem holografici, prin natura noastră. Aceasta este într-adevăr una dintre învăţăturile fundamentale ale majorităţii Filozofiilor Perene şi tradiţiilor mistice. Într-un mod inexplicabil, purtăm cosmosul înăuntrul nostru. Explorarea propriei conştiinţe, în cele din urmă, ne conduce în tărâmurile cosmice ale existenţei. Suntem ca banda lui Mobius. Pe o parte a benzii suntem fiinţe umane individualizate, izolate. Totuşi existăm şi pe cealaltă parte a benzii. Acolo suntem parte din întreg. Suntem Unu cu toată viaţa şi întregul cosmos este în interiorul nostru.
Astfel de lucruri par ilogice pentru modul nostru obişnuit de gândire. Dar în stările modificate de conştiinţă, ne adâncim într-o altfel de lume, o lume de un paradox extraordinar. Am lucrat mult în această zonă a cercetării creierului şi cred că multe din revelaţiile mistice, cum ar fi interconexiunea, sunt declanşate de modificările în starea creierului. Îmi amintesc de momentul când am început interpretarea EEG-urilor subiecţilor care ascultau Wave Form (o înregistrare pe care am realizat-o în cadrul Cercetării Acustice a Creierului). Multe dintre aceste persoane aveau experienţe profunde neobişnuite, inclusiv senzaţii de plutire, mişcare prin spaţiu şi sentimente de interconexiune. Această parte nu m-a surprins, dar zona unde creierul arată răspunsul era neaşteptată. Era un punct situat în partea de sus a capului. Acesta, mai mult decât oricare altă parte din creier, arăta creşteri mari în frecvenţa theta. Şi acest punct corespundea “chakrăi coroanei” din yoga, care uneori era numită “lotusul cu o mie de petale”. Această chakră este asociată cu stările de conştiinţă transpersonale, sau universale.
Acest lucru m-a intrigat. Şi mi-am petrecut o bună parte din timp în următorii ani, urmărind cum poate fi reprodus în mod consecvent un astfel de răspuns. În cele din urmă am ajuns la concluzia că astfel de răspunsuri fac parte dintr-un tipar mai mare al creierului şi că au legătură cu psihologia şi valorile persoanei. Cu alte cuvinte, în timp ce unele persoane ascultau Wave Form şi traversau universul, altele doar se relaxau. Iar unele adormeau! Îmi aduc aminte de un incident cu un specialist cardiolog, când a ascultat pentru prima oară Wave Form. Grupul său de prieteni l-au îndemnat să asculte CD-ul, deoarece se gândeau să-l folosească în programul lor de controlare a stresului pacienţilor. Doctorul cel sceptic şi-a pus o pereche de căşti pe urechi şi s-a aşezat mai comod în scaun. El a relatat că iniţial s-a plictisit şi apoi a început să moţăie, dar fără să adoarmă. Apoi a auzit sunetul distinct al unei locomotive. Mirându-se cum se poate ca o locomotivă să fie la el în birou, s-a străduit să deschidă ochii. Spre uimirea sa, sunetul locomotivei era de fapt sunetul sforăitului său! De fapt, toţi cei care au ascultat Wave Form au demonstrat că CD-ul este foarte eficient în generarea stărilor profund modificate ale minţii, dar conţinutul acestora varia mult de la individ la individ.
O altă parte a misterului, în ceea ce priveşte funcţionarea creierului, mi-a fost dezvăluită când am întâlnit lucrarea recent publicată a lui Andrew Newberg, M.D., autorul cărţii “De ce Dumnezeu nu pleacă”. Folosind instrumente avansate de cercetare neurologică, Dr. Newberg a reuşit să identifice o zonă a creierului care părea să fie crucială în experienţa mistică. El şi asociaţii săi au urmărit activitatea creierului la diferite persoane care meditează. Unii erau mistici creştini, alţii yogini, alţii budişti, etc. Dr. Newberg aduna persoane care meditau, aşa cum alţii colecţionează cartoane cu jucători de baseball. El a dat fiecărui subiect un buton. Când aceştia atingeau cea mai profundă stare de meditaţie cu care erau obişnuiţi, apăsau pe buton. Acest moment era marcat pe înregistrările în timp real ale activităţii creierului lor, pentru a vedea dacă existau lucruri comune în stările lor mentale. Şi existau. Indiferent de tradiţie, de şcoala spirituală sau metoda de meditaţie folosită, răspundea aceeaşi zona din creier.
Acest punct comun din creier a fost identificat ca zona de orientare. Acest centru neurologic este responsabil de orientarea noastră în spaţiu. Spre exemplu, când mergem într-o cameră, zona de orientare coordonează informaţia senzorială, ajutându-ne să nu ne lovim de lucrurile din cameră. În acest timp, zona de orientare este foarte ocupată cu direcţionarea semnalelor senzoriale. Celulele sale sunt foarte active. Dar în timpul stărilor de meditaţie, zona de orientare “s-a dus la culcare”! Celulele sale nu mai procesează informaţiile senzoriale. Cu alte cuvinte, nu mai urmăreşte percepţia spaţiului exterior. Cred că această schimbare radicală din zona de orientare se datorează probabil unei modificări a atenţiei. Prin natura sa, meditaţia este un proces de urmărire a spaţiului interior. Percepţia spaţiului exterior este abandonată. Iar ceea ce rămâne sunt experienţele din însăşi sursa spaţiului interior – mintea.
Am menţionat mai devreme faptul că diferite tradiţii mistice, în mod universal descriu experienţe de interconexiune. Şi astfel de sentimente sunt adesea însoţite de schimbări în spaţiul perceput. Fenomenul de percepţie a universului holografic (sau interconexiunea mistică) pare să fie intim conectat cu schimbări în spaţiul şi timpul perceput. De asemenea, în mod uzual, cei care meditează descriu simţământul că timpul se transformă profund în timpul călătoriilor lor interioare. De exemplu, cineva a trăit experienţa naşterii, evoluţiei şi morţii întregului univers, împreună cu senzaţia de timp etern. Când a deschis ochii şi s-a uitat la ceas, trecuseră doar 15 minute.
Există într-adevăr percepţii fascinante neobişnuite, care adesea au loc în perioadele de meditaţie profundă. Şi una dintre ele se referă la inteligenţe ne-întrupate, uneori numite fiinţe de energie. În cultura occidentală, astfel de lucruri sunt considerate fără sens şi într-un fel sunt non-senzoriale. Nu pot fi percepute cu cele cinci simţuri. Mi degrabă sunt percepute direct prin simţurile interne ale minţii. Multe culturi şi tradiţii spirituale vorbesc despre aceste fiinţe neobişnuite. De exemplu, culturile indigene spun foarte clar că aceste fiinţe sunt reale şi că se poate interacţiona cu ele. Mulţi creştini cred în îngeri, care sunt şi ei fiinţe de energie. De fapt, de-a lungul anilor, am avut experienţe cu atât de mulţi îngeri, încât îi consider o realitate. Poate părea că un salt mare de la universul holografic sau de la interconexiune la fiinţele ne-întrupate. Şi, de fapt, se poate experimenta interconexiunea fără să le întâlniţi.
CD-ul Infinite Pool (Piscina infinită)
Dar o fiinţă de energie mi-a apărut într-o zi în meditaţie şi mi-a spus că prin sunet se putea accelera evoluţia creierului holografic. Această fiinţă de energie s-a dovedit a fi fost un “akul”, o fiinţă cunoscută ca “cel antic” de către alchimiştii egipteni. Aceste fiinţe sunt extrem de evoluate, iar acest “akul” m-a învăţat cum să folosesc în noi moduri structurile de sunete.
Am interacţionat cu fiinţe de energie din numeroase şcoli şi culturi, iar părerea mea este că unele dintre ele au informaţii nepreţuite de împărtăşit celor care sunt dispuşi să asculte. Testul meu de validitate este dacă sugestiile lor au valoare practică sau nu. În cazul acestui “akul” am recunoscut imediat nivelul desăvârşit de cunoaştere demonstrat. După ce am înregistrat programul în toată complexitatea sa, eram şi mai convins că acesta era un lucru extrem de valoros.
Celelalte treisprezece voci sunt ale altui grup de fiinţe cu care lucrez de câţiva ani. Cunoscuţi ca Hathori, ei sunt maeştri ai sunetului şi iubirii. Când i-am întâlnit pentru prima oară, în meditaţie, lucram deja de o decadă în domeniul sunetului. Dar cunoaşterea lor a depăşit-o cu mult pe a mea şi au deschis noi perspective pe care nici măcar nu mi le imaginasem. În ultimii ani grupul meu de mentori a crescut la treisprezece şi celelalte voci pe care le auziţi în înregistrare sunt ei cântând “prin” mine. Aceste voci creează în interiorul creierului tipare complexe şi stabile de unde. Ca rezultat se creează geometrii extraordinar de complexe, în interiorul acestor tipare stabile de unde. Aceasta este, pentru toate intenţiile şi scopurile, geometrie sacră în acţiune,. Efectele acestor geometrii sunt multidimensionale prin natura lor (asta însemnând că sunt accesate simultan mai multe dimensiuni ale conştiinţei, în funcţie de dezvoltarea şi conştienţa ascultătorului). Este greu de descris, dacă nu îl ascultaţi, dar voi încerca. Imaginaţi-vă că simţiţi în interiorul capului un câmp de geometrie sacră ce oscilează permanent. Câteodată simţiţi un cerc de lumină, câteodată altă formă geometrică. Fiecare punct de pe forma geometrică emite un ton. Pe măsură ce tonurile se activează, zonele corespunzătoare de pe creier, asociate cu acele puncte, sunt activate în moduri foarte neobişnuite. În plus apare un complex de imagini, ce pare că pluteşte în interiorul capului. Aceste imagini curg din lumea proprie interioară şi sunt expresii fireşti ale conştiinţei multidimensionale.
Cred că dezvoltarea conştiinţei multidimensionale este unul din următorii paşi naturali în evoluţia noastră şi ea poate fi auto-generată. Cu alte cuvinte, nu trebuie să aşteptăm ca alţii să dezvolte această capacitate, putem s-o dobândim singuri. Există un motiv bun pentru a face aceasta – dezvoltarea conştiinţei multidimensionale măreşte atât inteligenţa cât şi creativitatea. Într-o zonă ezoterică, cultivarea multidimensionalităţii vă permite să “urmăriţi” simultan mai multe stări de conştiinţă. Cunoaşterea ezoterică este dobândită şi folosită mult mai eficient, de o minte ce este capabilă să fie conştientă simultan de mai multe lucruri.
Uneori conştiinţa multidimensională este numită universul holografic, iar portalul către acest univers este prin propriul creier. Prin această poartă puteţi vizita alte lumi şi puteţi dobândi revelaţii interioare pe care nu vi le-aţi imaginat niciodată ca fiind posibile. Într-adevăr, după ce am experimentat acest program în ultimele şase luni, sunt convins că el se va dovedi a fi o unealtă nepreţuită pentru cei care doresc să acceseze extraordinarele potenţiale al creierului.
Tom Kenyon
sursa: Tom Kenyon
© 2010 Tom Kenyon. All rights reserved.
Mesaje in partea Hathorilor transmise prin Tom Kenyon:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu