LUCEAFARUL VIETII

"Luceafarul vietii" este o poezie transmisa de Mihai Eminescu pe cale mediumica, intre anii 1941-1950, in urmatoarele conditii: Primele 88 de strofe au fost transmise unui cetatean din Bucuresti, caruia i-a venit ideea sa le publice ca fiind el autorul; atunci a incetat transmisia. Restul strofelor ne-au fost transmise noua, o data cu motivul pentru care nu ni se transmit si primele 88 de strofe. Informatiile obtinute de la entitatea spirituala care s-a prezentat drept Mihai Eminescu ne-au permis identificarea respectivului, care ne-a pus la dispozitie si primele 88 de strofe, cu regretul sincer pentru intentia care l-a stapanit pentru moment.

Spiritul lui Eminescu ne daruieste acesta poezie ca semn de nemarginita afectiune si sprijin pentru noi, in continuarea misiunii ce a avut-o atunci cand a trait aici. Ea cuprinde un dialog intre Om, al carui Spirit se reincarneaza mereu in vederea evolutiei, si Ghidul sau din planurile invizibile. Discutiile purtate scot in evidenta nedumerirea si neintelegerea omului pe parcursul vietilor, pana ce, prin suferinta si multiple reincarnari, ajunge la cunoasterea Scopului si a Intelepciunii care a oranduit totul. (Mircea Munteanu, 1 septembrie 1969, Brasov)

LUCEAFARUL VIETII

1. În raza zilelor de mîini
Vedem o viaţă nouă
Scăldată-n sute de lumini
Necunoscute nouă.

2. Privind luminile cereşti
În nopţile senine
Zburăm din grijile lumeşti
În sferele divine.

3. Şi admirăm tăcerea lor
Adîncă, trecătoare
Ce-nalţă tot ce-i muritor
Spre lumi nemuritoare.

4. Dar ce putem cuprinde noi
Din tot ce n-are margini
Cînd mintea noastră de noroi
E-o carte fără pagini.

5. Ce poate să-nţeleagă ea,
Materia greoaie,
Cînd forţa din atom, din stea
E suflet de văpaie.

6. Dar toate nu-s închipuiri
Iluzii dulci, deşarte,
Ce ne hrănesc cu amăgiri
Purtîndu-ne spre moarte.

7. Ne credem faţă de ceilalţi
Mai mari în trup, cuvinte,
Nu ne vedem că înşelaţi
Suntem de-a noastră minte.

Spiritul:

8. Sărmane om ce crezi că eşti
Sau reprezinţi aice,
Ai încercat să te priveşti
În Eul tău novice?

9. Nu mlaştinile ce te-au prins
Sunt locurile tale,
Deşi în ele te-ai deprins
Ca orice animale.

10. Şi animal de-ai fi, la fel,
N-ar fi prea mare gîndul,
Dar vezi, tu eşti mai rău ca el,
Căci prea iubeşti pămîntul.

11. Prea eşti robit de griji, nevoi
Şi toate cele false,
Ţinîndu-ţi trupul în gunoi
Şi sufletul în faşe.

12. Apoi tu singur eşti surprins
Că soarta ţi-e amară.
Te zbaţi şi-apoi te dai învins
Sătul de-a ei povară.

13. Dar să te-ntrebi vreodată, tu
De cauza pieririi,
Nici gînd. Ba chiar pretinzi că nu
Există Tatăl Firii

Omul:

14. Nu-i nimeni mai presus ca eu
În lumea asta mare.
Nu-i soartă şi nici Dumnezeu
Ci totu-i întîmplare.

15. Minciuna-i cine m-a făcut,
Ruşinea mi-a dat corpul
Şi mi-am făcut din prima scut
Şi din secunda scopul.

16. Nu cred decît ce simt şi văd
Cu simţurile mele.
Încolo-i moarte şi prăpăd,
Pustii numite stele.

17. Ce-mi pasă mie ce-oi mai fi
Cînd voi intra-n ţărînă.
Căci tot ce mă-nconjoară aci
Spre dulci plăceri mă mînă.

18. Ce să pricep eu din ce e
Divinitate, spirit,
Cînd trupu-mi are tot ce vrea
La ce bun să-l mai irit.

19. Şi ce folos să-l umilesc
Cu rugăciuni, iluzii,
Cu care-adesea se hrănesc
Schilozii, orbii, surzii

20. Eu, slava cerului-s întreg
Nu-mi pasă ce fac alţii.
Eu ştiu din viaţă ce s-aleg
Şi fără inspiraţii.

Prezentatorul:

21. Cam astfel îşi cuvîntă el
Minţindu-se pe sine
Sărmanul om fără de ţel,
Pierdut printre ruine..

22. Dar toate au şi un sfîrşit
Cu rostul lor integru
Ce vine-adesea negîndit
Cu tot cortegiu-i negru.

23. Din omul nostru-aşa semeţ
N-a mai rămas nimica,
Din contră, nu-i nici îndrăzneţ
Să-şi stăpînească frica.

24. Căderea-i bruscă-l zdruncină
În simţuri aşa tare
Că-ntîia dată se-ntrebă:
Sunt viu, mai sunt eu oare?

Spiritul:

25. Exişti epavă, biet nebun,
Ai fost tu viu vreodată ?
Mai mult e de prisos să-ţi spun
Vestiri ce nu te-mbată.

Prezentatorul:

26. El stete-o clipă încremenit.
Parc-auzi o voce,
Dar capul îi păru trăznit
De bulgări grei de roce.

Omul:

27. Eu sufăr? Deci exist? EU sunt?
Cui să-ndrug rugămintea?
Iertare cer! Loveşte crunt,
Dar nu-mi lua şi mintea!

28. Mai lasă-mă, vreau să repar
Greşelile făcute.
Acuma simt cerescul har
Ce poate să m-ajute.

Spiritul:

29. Iertat eşti, dar păcatu-l tragi,
Căci altfel uiţi prea iute.
Promisiuni grăbite, vagi,
Nu-i nimeni să le-asculte.

Omul:

30. Ucide-mă, doresc să mor,
Trăzneşte-mă acuma,
Îţi cer un foc ucigător,
Îndură-te, sunt huma.

31. Nu pot să mai suport, n-auzi?
Calvarul ăsta groaznic.
Termină-l, ce mă tot acuzi
Că-s mîndru şi obraznic.

32. Sau poate... -ntr-adevăr nu eşti...
Vai, mintea mi se pierde.
M-afund în goluri pămînteşti
Şi nimeni nu mă vede.

Spiritul:

33. Hei omule, nu eşti deprins
A suferi-n tăcere
Şi-n loc să scapi, încă te-ai prins
Pe-un nou drum de durere.

34. Dar Domnul viaţa nu ţi-o ia
Cînd ţi-e mai tulburată,
Ci-ţi cere să revii în ea
Cu mintea luminată.

35. Tu nu eşti, ai uitat, aşa-i,
Materia-i de vină,
În ea te prinzi cu tot ce ai
Din opera Divină.

36. Dar iată-ascultă tot ce-ţi spun
Şi crede-adînc în ele
Îţi voi vorbi de tot ce-i bun,
De infinit, de stele.

37. De viaţa ta de pe Pămînt,
De dor şi de iubire,
De-al sufletului tău avînt,
De-a omului zidire.

38. Cînd totu-ngrămădit era
În sine, unitate,
Cînd pacea veşnică domnea
În tainica cetate.

39. Cînd timp şi spaţiu nu putea
Să-nchege zi şi noapte,
Cînd frig şi cald nu se simţea,
Nici naştere, nici moarte.

40. Cînd totul nu era nimic
Nimicul era totul
Cînd necuprinsu-atî t de mic
În el păstra pivotul

41. Acesta singur se mişca
Pornit de-un dor de ducă
Şi-n juru-i totul se schimba
Vibrînd ca o nălucă..

42. Atunci dintr-însul s-au desprins
Frînturi nenumărate
Împrăştiindu-se-ntr- adins
Să mişte tot, departe.

43. Vîrtejul astfel se născu
Croindu-şi drum în mare
Şi forţa lui mereu crescu
Din ce în ce mai mare.

44. Şi se-ncuiba atît de strîns
În sîmburele-atomic
Că-l ridica la rang de ins
Eternul Cosmogonic.

45. Puteri imense deţinînd,
Pe sine se preface
Şi-n jur vecinii adunînd
Imense blocuri face.

46. Şi-n fierbinţeală de mişcări
S-aprind şi-alerg prin spaţiu,
În grupuri ce-şi resorb din zări
Viaţă şi nesaţiu.

47. Şi-apoi mereu s-au tot ivit
Prefaceri complicate,
Umplînd tot spaţiul infinit
Cu lumi frumos grupate.

48. Sunt universuri ce roiesc
În ritmuri minunate
De-armonioase legi cereşti
Conduse şi-nzestrate.

49. Fiinţe-organizate apoi,
În ele nasc năvalnic
Dînd lumi de spirit şi noroi
Cu trai măreţ şi jalnic.

50. Cugetătoarele cînd vin
Gîndirea ia fiinţă
Născînd pe rînd sub scut divin
Iubire şi credinţă.

Omul:

51. N-am înţeles încă deajuns
Din cele spuse, frate,
Cam unde-o fi Cel nepătruns
Ce-n mînă ţine toate ?

Spiritul:

52. Aşteaptă, ai răbdare-un pic,
Nu-i treaba prea uşoară.
Cînd eu te-ntreb cîte ceva
Răspunde-mi într-o doară.

53. Şi-atunci tu însuţi vei afla
Răspunsul chiar în tine.
Privind adînc, gîndirea ta
Te va-ndruma spre bine.

54. Cînd flori de gheaţă cad de sus
Re-mpodobind natura,
Prinzînd din zbor un fulg, ce-ai zis
Cînd i-ai văzut structura?

Omul:

55. Ce forţă-n stea de prefăcu
În fin balon de apă?
Nu spui nimic, n-ai viaţă tu,
Sau vocea ta îmi scapă ?

spiritul:

56. Nimic, deşi ar fi ceva,
Îţi trebuie-ndrumare.
Te-oi ajuta, căci vrerea ta
E-o forţă foarte mare.

57. Mă bucur că n-or fi-n-zadar
A mele străduinţe,
Voi mai aprinde înc-un far
În calea biruinţei

58. Te voi urma oriunde-ai fi
Voi sta cu tine alături
Şi orice piedici s-or ivi
Vei şti să le înlături.

59. Deci, iată calea, poţi să pleci
Ai mult de mers, o viaţă.
Dar nu uita, prin orice treci
S-asculţi a mea povaţă.

Prezentatorul:

60. Şi a plecat plin de curaj
Şi de nădejdi, de vlagă,
Să vadă ce fel de miraj
Formează lumea-ntreagă.

61. Ajunge-n munţi, privi uimit
A codrilor destine,
”Să urc, deşi sunt obosit,
Mi-e dor de înălţime.”

62. Suind, de ploaie fu cuprins,
”Ce baie minunată!
Şi oboseala am învins
Şi aerul mă-mbată.

63. Ce fericit aş fi aici
Să duc o viaţă-ntreagă
Cu oi şi cîini, cu oameni mici
Ce ştiu să mă-nţeleagă.

64. Să văd de sus întinsul larg
Cu răsărit de soare
Dup-a-nălţimilor catarg
Să-mi port gîndirea-n zare.

65. Spre lumi de aur şi de vis,
Spre stele sclipitoare,
Rămîn aici, e paradis
Şi farmec şi splendoare.

66. Dar ce păcat că n-am aripi
Aş trece peste creste,
Peste păduri şi peste rîpi
Ca şoimul din poveste.”

67. Dar dintr-odată-un vînt purtă
Un zumzet de motoare,
Privirea-i tristă se-ndreptă
Spre-un punct lucind în soare.

68. Păru că e un animal
Ca toate celelalte,
Dar nu, e-un monstru de metal
Purtat de forţe-nalte.

69. Ce dor îi mină-atît de sus?
Sau frică li-e de munte?
Sărmanii, ştiu ei ce-au ajuns
De zbor atît de iute?

70. Dar ce-i, au ameţit, cobor?
Vai, groaznic, cad în vrilă!
O, Doamne, fii îndurător
Şi ai de dînşii milă.

71. Ca un bolid, venind în jos
Cu viaţa-ntrînsul încă
Cu zgomot surd şi fioros
Gigantul intră-n stîncă.

72. Cutremur, groază, totul praf
O masă fără formă,
Oroare, flăcări, ăsta-i jaf
Şi nicidecum o normă! 

 * Poezia are 152 de strofe. Continuarea o gasiti AICI