Magia urmei

  

Manipularea urmei

Spatiul sacralizat era  orice spatiu care fusese în contact cu un purtator al sacrului, cu un obiect sau cu un personaj caracterizat printr-o mare intensiune a acestei forte specifice. Românii (si nu numai ei) spuneau: "Sa nu lasi pe cineva sa-ti taie o suvita de par din cap, ori o bucata din îmbracaminte si nici sa-ti masoare umbra ori sa-ti ia pamânt din urma piciorului” (Avram Vasile). Toate aceste elemente, prin faptul ca au stat, o data, în imediata apropiere a persoanei respective, pastrau si dupa pierderea contactului nemijlocit, o legatura strânsa cu acea persoana (fiind o ilustrare a ceea ce Frazer numea actiune a magiei prin contiguitate). 

Contactul cu urma lasata de un personaj sacru poate fi resimtit ambivalent de gândirea traditionala. În general, piciorul este un simbol al fortei, datorita intensiunii sacralitatii care caracterizeaza persoana careia îi apartine. Mai mult, I. Evseev îi atribuie valente de întemeiere – punerea piciorului pe sol era un semn al înstapânirii, al luarii în posesie, asa cum se vede chiar în riturile întemeierii, numite la noi “descalecat”, dar si în ceremonialul de trecere – expresia “a pune piciorul în prag” reflectând anumite reguli de comportament ritual al mirelui sau miresei în ceremonialul de nunta (Evseev Ivan). În legendele cosmogonice românesti, Dumnezeu creeaza vietuitoarele lovind cu piciorul în pamânt (Muslea-Bârlea). 

Legendele românesti explica în acelasi fel aparitia vegetatiei: “Dar unde calca Maritul Stapân crestea numai iarba si flori, iar pe unde calca Scaraotchi, numai palamida, cucuta, urzici, ciumafaie, masalarita, spini, matraguna” (Dragoslav Ioan). "La chinezi, împaratul mitic Fu-si va aparea pe lume dupa ce mama lui calcase pe urmele lasate de un urias. De asemenea, Gheser, eroul eposului mongol, se naste din talpa piciorului unui vânator divin si este gasit într-o cizma" (Evseev Ivan). Puterea deosebita pe care o concentra în ea urma este surprinsa si în practicile românesti de influentare a ursitei. Când o femeie însarcinata vede un om frumos, îi calca pe urma zicând: 

“Calcu-ti urma, 

Iau-ti forma: 

Pruncul meu 

În chipul tau” (Pavelescu Gheorghe). 

La sârbi, pentru a-l feri pe copil de deochi, el trebuia sa fie spalat cu apa care s-a strâns într-o urma de animal – o copita de bou (Tolstoi N.I). Rusii foloseau într-o serie de ritualuri apotropaice pamânt luat de sub calcâiul drept (Grib A.V). 

Urma valorizata negativ se întâlneste în multe credinte. Locul în care era îngropat un copil nebotezat era marcat de o sacralizare negativa. Cine calca, în padure, pe un asemenea spatiu, va avea parte de tot felul de neplaceri, va pierde drumul etc. (Kazimir E.P.). Românii aruncau apa cu care fusese spalat mortul într-un loc ferit, unde nu calca nimeni, deoarece cine ar atinge-o, i-ar amorti picioarele (Biltiu Pamfil). Tot de contaminare, de influente nefaste vorbim si în cazul femeii care încalca preceptele sociale: “femeia care traieste în afara de lege, pe unde calca pamântul arde sub picioarele ei. În câmp sa n-o trimiti la lucrat, la prasit, caci nu va fi nimica în urma ei. Pe unde calca, totul se tulbura si nu-i spor. Vaca de-i va calca în urma, se strica si se stârpeste” (Niculita-Voronca). În schimb, “dupa o femeie sau fata curata, creste totul ca din apa si iarba cea uscata, pe unde calca înverzeste”. Acelasi lucru se spune despre personajele eminamente demonice: “fermecatoarele pe unde calca, iarba se usuca si arde pamântul de sapte stânjeni” (idem, 159).

La români se spunea despre piticoti: “cel ce-i vede îndata se deoache si se îmbolnaveste, iar oamenii ce calca în vreo urma de piticot îndata pocesc” (Marian Simion Florea). "In cazul unei raceli a picioarelor sau al durerii acestora, se descânta zicându-se ca acel om “a calcat în loc rau” (Niculae Cornel Dan). În Grecia antica se credea ca daca un cal calca pe urmele unui lup, calul va fi cuprins de amorteli. La fel, “daca sezi pe urma unui bolnav, poti sa-i iei boala” (Pavelescu Gheorghe). Contactul cu o urma valorizata negativ produce diverse efecte: “Când te poticnesti mergând, calci pe necuratul sau pe locul unde a fost el” (Niculita-Voronca). 

Cele mai multe credinte de valorizare malefica a spatiului sunt puse în legatura cu duhurile aerului. Aceasta reprezentare ne intereseaza cu atât mai mult, cu cât urmele lasate de spiritele eoliene sunt generatoare de boli, de disfunctionalitati pentru oamenii care, constient sau nu, intra în contact cu aceste rezervoare de sacralitate. Astfel, românii spun ca pe locul unde au jucat ielele nu creste iarba iar iarba care a fost verde se usuca, de parca ar fi fost pârlita de foc. Creste mai târziu o alta iarba pe locul acela “pârlit”, mai verde decât cea din jur, dar vitele nu vor s-o manânce. Interdictiile referitoare la aceste spatii sacre sunt explicite: “De trece cineva pe locul unde fac hora sau pe unde au jucat Ielele, îl pocesc si omul nu se mai face bine nici cu leacurile babelor, nici cu ale doftorilor. De aceea, cel ce vedea pe undeva un rotocol de iarba calcata, sa se fereasca de a calca pe acolo, caci este locul unde au jucat Ielele si poate sa-l poceasca: i se sgârcesc mâinile si picioarele. Daca sade cineva în vatra lor, se spuzeste pe tot trupul sau se umple de bube” (Candrea I.A.). Pentru ca marcarea sacra sa fie si mai evidenta, pe locul unde au jucat sau au umblat duhurile aerului ramân diverse obiecte, de foarte multe ori utilizate în practicile magice de întoarcere a maleficiilor respectivelor duhuri: “Fetele ale sfinte, unde-si fac jocul, lasa si câte ceva pe jos, pietrile dentruiele: topor de piatra, sacure, cariguta delea care se joaca cu ele, cruce de piatra si neste margele asa de piatra. C’apai ele un’sa joaca, ramâne pchiatra gaurita, asa frumos facuta. Si acestea sunt de la maiestre, caci daca le-ar face un om pamântean, ce interes ar avea sa le ciopleasca asa?” (Cristescu-Golopentia). Aceasta imagine a contaminarii negative a bolnavului este surprinsa artistic într-un descântec de iele:

“Bolnav când am ajuns la padure,
Copacii cu crengile la pamânt se lasase,
Înaintea bolnavului se întuneca.
El pe unde calca,
Pamânt crapa,
Iarba se usca,
Frunza din copaci pica 
Si în urma lui se darâma”… (Pamfile Tudor)

Indigenii din sud-estul Australiei cred ca pot ologi pe cineva punând pe urmele piciorului acestuia bucati ascutite de cuart, sticla, os sau carbune de lemn. Ei atribuie adesea durerile reumatice acestei cauze. Se spune ca odinioara traia o batrâna vrajitoare în Suffolk. Daca, în timp ce umbla, venea cineva din spate si înfigea un cutit în urma pe care piciorul ei o lasase în praf, batrâna nu mai putea face nici macar un pas pâna când cuiul sau cutitul nu era scos (Frazer James George). Însesi vrajitoarele au o pozitie aparte fata de aceasta marca a prezentei lor: ucrainenii spun ca ele nu lasa urma nici pe zapada (Sumtov N.K) - a se vedea, în acest sens, si credintele care le priveaza pe vrajitoare si de umbra, acesta fiind un semn mai mult decât evident al pierderii sufletului, care a fost vândut diavolului).

În alte cazuri, manipularea urmei presupunea decuparea ei si supunerea la un tratament deosebit: “Când baiatul vine la fata, ca el sa n-o paraseasca niciodata trebuie sa i se scoata urma de la piciorul drept si sa se arunce în soba zicând: «– Cum arde aceasta urma, asa cutare sa nu plece nicaieri. Urma a ars si cutare nu va pleca niciodata de la mine»” (Vjatskij fol’klor). O alta vraja de legare a sotului de sotie dorea sa aprinda o pasiune puternica în inima tinerilor casatoriti, asa cum fusese aprinsa si urma: “Pentru ca tinerii casatoriti sa nu se desparta trebuia, imediat ce mireasa intra în casa, sa-i aduni urma cu un ciorap si sa o arunci în foc zicând: «– Cum arde urma, asa roabei lui Dumnezeu cutare sa-i arda inima dupa dorul de casa. Sa nu pleci nicaieri, robul lui Dumnezeu cutare” (idem). Vrajile ce se puteau face prin intermediul urmei presupuneau un nivel diferit de agresare a victimei. Pentru început, vrajitoarea se putea limita la o “eclipsare” a rivalei: “spre a face unei fete ca sa nu joace, se ia din urma dreapta si din umbra si se îngropa în dosul usii, crezând ca, astfel facând, acea fata va fi totdeauna la coada (Pamfile Tudor). Daunele produse nu cuprindeau în întregime persoana vizata, ele putându-se limita la regiunea picioarelor: “Daca are o femeie pizma pe alta, si vrea sa-i faca vreun rau, apoi îi ia tarna din urma dreapta, cu care apoi unge gura cuptorului, zicând: «Asa sa crape calcâiele cutareia, cum crapa gura cuptorului» si respectivei apoi îi crapa calcâiele” (Gorovei Artur). 

Cel mai des manipularea urmei presupunea luarea vietii omului vizat. Acest lucru se întâmpla si pentru ca urma, decupata în pamânt, constituia astfel o reprezentare fragila a persoanei, care, mai ales prin uscare (excesiva), îsi putea pierde consistenta. În cazul în care era aruncata în apa, distrugerea ei si a omului care-i apartinuse era inevitabila. Vrajitorii pot scoate din pamânt urma omului respectiv si o arunca într-un copac; boala nu va trece pâna ce copacul nu se va usca si, o data cu el, se va “usca” si omul (va muri). Acest tip de vraja este posibil de întors, cu ajutorul unor descântatoare bune; alta este situatia urmei aruncate în apa, pe care nimeni nu mai poate s-o “prinda” (Grusko-Medvedev). Asa se întâmpla când cineva dorea “sa-si piarda urma”, pentru a scapa de o dragoste nedorita: “la o astfel de împrejurare, fata se duce la malul gârlei, face trei urme cu piciorul stâng în noroiul apei, calcând de câte trei ori în fiecare urma, menind: «– Când voi mai gasi eu urma asta, atunci sa-l mai îndragesc eu pe (cutare) si sa mi se mai abata mintea la dânsul!»” (Pamfile Tudor). Când erau utilizate mai multe elemente, vraja era mai puternica în ceea ce priveste intensitatea fortei magice; pe de alta parte, din cauza unei ponderi mai mici a elementului specific (urma persoanei agresat), finalitatea vrajii nu putea presupune moartea rivalului, ci numai un dezechilibru generalizat: “Fermecatoarele iau urma omului, pamânt de unde se încaiera câinii si de unde sed tiganii cu corturile. Descânta, se duc la fântâni parasite, îl petrec prin inima de om mort, ca sa-l faca pe acela pe care-l vrajesc sa amorteasca ca mortul. Cine e vrajit se face din om neom, si atunci pleaca si el pe la vrajitori, ca sa-l întoarca si face masluri pe la biserica” (Candrea I.A). Atunci când se doreste moartea cuiva, urma serveste drept element esential, fiind sinonima cu fiinta umana pamânteana; în calitate de element vital, vrajitoarea recrea omul respectiv din propria materie, dupa care aveau asupra lui puteri depline: “Vrajitoarele iau urma omului unde paseste si se duc si o framânta cu aluat de grâu si fac forma de om. Apoi baga în el ace si-l duc si-l pun în camin, unde merge fumu, si-apoi pe ala pe care-l face, apoi printr-ala tot asa umbla junghiurile, ca acele ce-s bagate în el” (Scurtu Vasile). 

Vrajitorii ucraineni, pentru a-si atinge scopurile distructive, procedeaza la o cumulare a elementelor de contagiune: fac din urma persoanei pe care doresc s-o vrajeasca o papusa, o îmbraca în hainele omului respectiv, pun acolo si putin par sau oglinda în care s-a uitat acesta. Dupa aceea pun papusa astfel încât omul sa treaca peste ea, dupa care sapa, înfig în papusa ace si o usuca; daca o usuca mai tare, omul va muri. Datorita valorii deosebite pe care o prezenta urma pentru vrajitorii cunoscatori, decuparea ei se realiza cu mare grija. Când ei vedeau o urma, aceasta era acoperita, pentru ca trecatorii sa n-o strice. Vrajitorii credeau ca sunt urme bune numai cele bine întiparite în nisip, praf, noroi, roua, zapada, si mai ales cele în care se gasesc fire de par de animale sau de om. Vrajitorul decupeaza cu atentie urma: pentru aceasta foloseste un cutit lung, cum se spune, însângerat de vifor (cutit aruncat în inima unui vârtej, a unei vântoase; a se vedea capitolul consacrat meteorologiei populare). Deasupra urmei decupate se rostesc farmecele. Când trebuie sa se produca celui vizat numai întoarcerea atentiei catre persoana interesata, atunci urma este ascunsa fie sub grinda sau sub o bârna mai groasa; când acesta trebuie sa primeasca pedeapsa cu moartea, urma este arsa noaptea târziu (Saharov I.). 

Daca urma este folosita, am vazut, pentru a produce posesorului ei maleficile dorite de fermecator, ea foate fi actionata si în contra-farmece, în practicile de întoarcere: “Româncele din Biharia, care stiu sa întoarca laptele la vaci, merg la un râu ducând cu sine si urma vacii. Aici se pleaca spre apa zicând: «– Marie, Maica sfânta, tu-mi ajuta! ca nu întorc urma vacii aici în râul acesta, ci întorc laptele (numele vacii), de unde e dus, sa nu aiba putere a sedea acolo, precum nu are putere apa Iordanului sa stea pe loc si nici râul acesta! Laptele dus sa vina îndarat si N. sa fie laptoasa precum a fost!»” (Marian Simion Florea). În afara de vrajile de luare a manei, întoarcerea urmei se realiza si în cadrul practicilor magice de dragoste, soldate cu vatamarea victimei. “Daca cineva, dupa credinta poporului, a calcat într-o urma rea, pe niste aruncaturi sau facaturi vrajite, din cauza aceasta au început sa-l doara picioarele asa de tare, ca numai de-abia se poate urni dintr-un loc într-altul, sau chiar defel nu se poate urni, cu nimic nu se poate asa de iute si de usor vindeca ca cu desfacerea aceasta: fermecatoarea ia noua catei de usturoi, noua fusti (seminte), care se fac pe vârful cozilor de la usturoiul de toamna, noua fire de grâu de primavara, noua graunte de orz, noua fasole, noua fire de piper, noua grunzisori de tamâie, noua fire de samânta de cânepa si noua carbuni aprinsi într-un hârb. Apoi din fiecare fel pune la un loc numai câte trei si le leaga într-o hârtie sau în altceva sa sa se tina la un loc. Dupa aceasta ia maiul de batut camasile si cu un cutit si se duce într-un loc unde nu umbla nimeni, într-un corn de gradina sau aiurea. Acolo ajunsa, pune piciorul drept pe pamânt si cu cutitul înseamna pamântul cât tine talpa piciorului. Apoi, dupa ce înseamna locul, scoate urma, adica pamântul însemnat afara. Dupa aceasta pune semintele în locul urmei, întoarce urma, adica glia sapata în forma urmei, si o pune cu calcâiele spre degete si dupa aceasta bate cu maiul semintele puse în urma, adica peste glia pusa întors, si dupa ce bate urma cum se cade, rosteste versurile desfacerii (…). Prin desfacerea si procedura aceasta se crede ca cel bolnav în scurt timp trebuie sa se vindece” (Marian Simion Florea). 

Ca si în cazul vrajilor, urmele se ard, dupa ce se întorc cu cutitul. Acest lucru înseamna întoarcerea pamântului cu cutitul. Întoarcerea este urmata de platirea urmelor, adica de punerea unei monede în fiecare urma. Platirea urmelor se face pentru ca sa nu se mai atinga relele de individ. O data ce se face acest lucru, “acele urme sunt pe veci platite” (Liiceanu Aurora). Raul facut de vrajitori poate fi uneori îndepartat. Când vad ca cineva tânjeste, satenii cheama un descântator sau un vraci si-l roaga sa-l scape pe nefericit. Fermecatorul, daca s-a decis sa-l ajute, examineaza mai întâi grinda, numara firele de par. Satenii cred ca fermecatorii stiu câte fire de par are un om si ca firele de par cad întotdeauna pe urmele acestuia. Daca gasesc urma si descopera în ea fire de par, atunci promit ca-l vor vindeca. Dar daca promisiunea nu se îndeplineste, atunci cred ca firele de par observate de ei în urma respectiva apartin cu siguranta altei persoane. Fermecatorul scoate urma gasita pe strada si o arunca în drum în directia vântului. Astfel este alungata starea neplacuta a bolnavului (Saharov I.).

 Bibliografie

Avram Vasile -  Liturghia cosmica. Constelatia magicului. O viziune româneasca asupra misterului existential, 1994

Evseev Ivan - Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale, 1994

Muslea Ion si Barlea Ovidiu - Tipologia folclorului. Din raspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, 1970

Dragoslav Ioan -  Dumnezeu si Scaraotchi, în vol. Povestiri biblice populare, 1994

Pavelescu Gheorghe -  Mana în folclorul românesc. Contributii pentru cunoasterea magicului, 1944

Biltiu Pamfil - Contributii la cercetarea înmormântarii pe Valea Somesului, în vol. Studii si comunicari. Etnologie, t. VII,  1993

Niculita-Voronca Elena - Datinile si credintele poporului român, adunate si asezate în ordine mitologica, Cernauti, 1903

Marian Simion Florea - Mitologie daco-româna. Piticotul, “Amicul familiei”, an IV, nr. 4/1880

Niculae Cornel Dan - Leacuri si remedii magice din Carpati,1995

Cercetari asupra magiei la românii din Muntii Apuseni, Bucuresti, 1945

Candrea, I. A. - Folklorul medical român comparat. Privire generala. Medicina magica, Bucuresti, 1944

Cristescu-Golopentia Stefania - Gospodaria în credintele si riturile magice ale femeilor din Dragus (Fagaras), Bucuresti, 1940

Pamfile Tudor - Sarbatorile de vara la români. Studiu etnografic, Bucuresti, 1910

Frazer James George - Creanga de aur, I-V, Bucuresti,  1980 

Pamfile Tudor - Dragostea în datina tineretului român, 1998

Gorovei Artur - Credinti si superstitii ale poporului român, Editura Grai si suflet – Cultura nationala, Bucuresti, 1995

 Scurtu Vasile - Cercetari folklorice în Ugocea româneasca, “Anuarul Arhivei de folklor”, VI, 1942, Bucuresti

Marian, Simion Florea, Sarbatorile la români, I-II, 1994

Marian, Simion Florea, Vraji, farmece si desfaceri. Descântece poporane române, 1996
Liiceanu Aurora - Povestea unei vrajitoare, 1996

Tolstoi N.I. - Ešce raz o teme “tuci-govjada, dožd’-moloko”,  Moscova, 1994

 Grib, A.V. - Nekotorye elementy tradicionnoj duchovnoj kul’tury s. Burmaki Dorogicinskogo rajona, în vol. Poles’e i etnogenez slavjan, Moscova, 1983

Kazimir, E.P. - Iz svadebnych i rodinnych obycaev Chotinskogo uezda Bessarabskoj gubernii, “Etnograficeskoe obozrenie”, 1-2/1907

Sumtov, N.F. - Kolduny, ved’my i upyri (bibliograficeskij ukazatel’), Harkov, 1891

Grusko Elena si Medvedev Iuri - Slovar’ slavjanskoj mifologii, Nijni-Novgorod, 1995

Daharov I. - Skazanija russkogo naroda, Moscova, 1997

Antoaneta Olteanu (Orma)