"Este cunoscut faptul ca Mihai Eminescu a fost fascinat de miturile stravechi autohtone, imaginând în spatiul dacic un univers literar cu personaje puternice, actiune, idei, conflicte si conturând o istorie prelungita în mitul dacic, simbolizata de plutirea Dochiei în luntrea lina pe apa istoriei în sens invers spre timpurile de mit. El ramane unul dintre cei mai fermi sprijinitori ai trunchiului dacic identitar, fiind cel mai asiduu cunoscator si asamblator al fragmentelor de mit preromanesc, unificatorul si creatorul lor, cel ce aseaza pe temelia elementelor traco-dacice o constructie armonioasa si supla de mitologie româneasca identitara. De aceea constituie o simbolicã si tulburatoare coincidenta faptul ca la temelia casei sale din Ipotesti, mai precis a atenansei (clãdirea din curtea casei unde sustin cunoscatorii ca dormeau baietii Eminovici), s-a gasit, ca într-o închipuire mitologica, o vatra traco-daca cu obiecte specifice: fragmente de carbune, o catuie si, mai ales, fragmente a ceea ce avea sa devina, dupa restaurarea profesionisa, o splendida amfora traco-daca ce se afla azi în inventarul muzeului de la Ipotesti.
Semnatara acestor rânduri, pe atunci muzeograf al acestui asezamânt, a obtinut, în cadrul activitatii de reorganizare muzeala, aprobarea de-a se demola cladirea de atunci a muzeului, dovedind ca aceasta, refacuta în anii 1930, era gresita ca asezare si marime. Atunci s-au efectuat sapaturi arheologice langa muzeu cu ajutorul specialistilor Muzeului de Istorie din Botosani. Asa am descoperit, alaturi de alte obiecte, o locuinta dacica cu obiectele enumerate mai sus, printre care si amfora pe care o înfatisam în fotografia alaturata. Faptul a starnit ecou în presa, precum probam prin articolul anexat. Iata deci tulburatoarea coincidenta ca Eminescu, întemeietorul unui construct mitologic dacic asezat la temelia existentei noastre istorice, a dormit în copilaria lui pe temelia unei locuinte dacice care-i va fi trimis în vise efluvii modelatoare de constiinta". - Dr. Lucia Olaru Nenati, filolog
sursa: Dacia Magazin
Rugaciunea unui dac
Mihai Eminescu
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mântuire
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea sa mor.
Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuţe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!
Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!
"În 1889 Eminescu îşi exprimă crezul vieţii într-un enunţ fără echivoc: „În România totul trebuie dacizat”. Acest crez care-i face cinste şi care este, în acelaşi timp, o imperaţie, va declanşa largi dezbateri de opinii pro şi contra în cercurile politice şi culturale ale epocii. Este perioada în care N. Densusianu începuse să lucreze la volumul “Dacia preistorică”, lucrare în care, alături de arheologia materială, disciplină istorică riguroasă, el va introduce, pentru prima oară, şi arheologia spirituală din mulţimea de mărturii scrise ale antichităţii greco-latine, asociind probe găsite la mii de ani sau la mii de kilometri distanţă. Mihai Eminescu a înţeles importanţa istorică şi contribuţia inestimabilă a Daciei şi a regilor ei în evoluţia societăţii noastre. - fragment din Studiul Dr. Napoleon Savescu prezentat la New York in 15 Ianuarie 2008 „Cenaclul M.Eminescu”
sursa: Romania-Dacia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu